Scrisoarea unui evadat de la spitalul de nebuni

Construim autostrăzi ca să ne batem joc de voi…
Sau
Scrisoarea unui evadat de la spitalul de nebuni



Caut cheia, oglinda şi cutia de chibrituri din trecut. Caut cele 29 de vise de artist de care eram mândra…
Nu caut viitorul. Încă sper că mă va căuta el pe mine. Nu cred în viitor. Viaţa mea rămâne ceea ce a fost şi ceea ce este. Şi aici se opreşte.E frig, am gheaţă pe pleoape dar ce mai contează? Am ameţit de la cele 28 de ture în jurul blocului dar ce mai contează... Înainte de a face cea de-a 29-a tură am să mă opresc, am să sap o groapă şi am să rog pe cineva să arunce cu pământ peste mine. Oricum nu contează. Am ars doi bocanci în centrul oraşului. Nu a contat. Am construit un nume din cuvinte, mesaje vizuale şi sunete. Nu a contat. M-am lăsat dusă de val ca să ajut marea. Nici asta nu a contat. Am dat tot ce am avut şi ce am putut. Asta niciodată nu va conta. M-am asezat pe o piatră cu vedere la şosea, mi-am dat jos geaca, mi-am aprins o ţigară ca să-mi ard existenţa absurdă. Nu a fost de ajuns. M-am întrebat cum e să simţi gheaţa sub tălpile goale…
…………………………………………………………………..
Trec oameni pe lângă mine. E 2 şi 14 minute. Se simte alcoolul în aer. Se uită la mine fugitiv, îşi continuă drumul ca mai apoi brusc să se întoarcă şi să mai privească o dată râzând către mine. Ei râd, tălpile mele simt gheaţa. Nu e nici o problemă. Scot un cuţit din buzunar şi încep să-mi sap groapa.
………………………………………………………………………

A trecut ceva vreme de când aştept să se întâmple ceva. Măcar o creangă de s-ar apleca şi mi-ar spune că pentru ea contez. Dar nici măcar ea… Aş fi vrut să am chitara cu mine dar tălpile mi-au îngheţat şi nu pot să mă mişc. Care este cea mai dispreţuită fiinţă? Oare cum mă văd furnicile? Oare când am să termin de săpat?Aş vrea să dorm dar încă mai aştept să se întâmple ceva.